Cresterea nutriilor in crescatorii este o activitate simpla si poate avea beneficii majore. Nutria în stare liberă poate fi întalnită în preajma bălţilor, a mlaştinilor şi a raurilor cu albia nu prea adancă. Se poate acomoda însă şi în apele puţin sărate, cu vegetaţie bogată. In libertate, nutria preferă regiunile cu climă blandă şi cu vegetaţie abundentă, atat pentru hrană, cat şi pentru protecţie.

Aria ei de răspandire este foarte largă. Este întalnită din zona subtropicală a emisferei sudice, pană în regiunile din emisfera nordică cu ierni blande, unde îngheţurile sunt superficiale şi de scurtă durată. Nutria în Romania, în stare sălbatică, se găseşte în preajma unor bălţi şi rauri din Banat si mai ales în Lunca Dunarii si Delta Dunării. A provenit din unele crescătorii sau unde a fost adusă pentru a popula aceste biotopuri.

nutria

Nutrie

In condiţii naturale, hrana de bază a nutriei o constituie părţile mai suculente ale unor plante acvatice, cum ar fi trestia tanără, papura, castanele de apa (cornacii), rogozul şi altele. In general, consumă plante tinere, bogate în zahăr şi sărace în celuloză. Timp de 24 de ore, nutria consumă circa 3—4 kg furaje verzi, din care roade de 4—5 ori mai mult decat îi este necesar. Pe langa aceste furaje vegetale, în stare de libertate nutria consumă şi cantităţi mici de scoici, larve, lipitori şi melci. Spre deosebire de alte rozătoare, nutria nu îşi face rezerve de hrană. Nutria este un animal de amurg, în timpul zilei preferind vizuina pe care şi-o sapă în malurile apelor. Vizuina nutriei are o lungime de circa 2—3 m, lăţimea de 35—40 cm şi are o singură deschidere situată la nivelul apei.

In afara acestor vizuini, nutriile mai obişnuiesc să-şi construiască şi cuiburi în lăstărişuri împrejmuite de o vegetaţie mai abundentă, care să le ferească de eventualii duşmani. Aceste adăposturi au aspectul de muşuroaie şi sunt făcute din papură şi stufăriş. In mediul natural, nutriile trăiesc perechi sau în colonii.
Spre deosebire de alte animale cu care se înrudeşte, nutria prezintă diferenţe atat ca aspect exterior, cat şi din punct de vedere anatomic.

colonie nutrii

Colonie de nutrii

Aspectul nutriilor

Ca aspect exterior, nutria se aseamănă foarte mult cu castorul, însă se deosebeşte de acesta, mai ales, prin forma cozii, care este conică. Coada castorului este lăţită, semănand cu o vaslă. Capul nutriei, specific rozătoarelor, este relativ mare şi turtit lateral. El se uneşte cu corpul printr-un gat scurt şi gros. Mişcările de lateralitate sunt reduse, nutria întorcandu-se cu tot corpul. Urechile sunt mici, cu pavilionul rotunjit, şi acoperite cu păr foarte fin. Pigmentaţia pielii este diferită, în funcţie de culoarea de ansamblu. Conductul auricular este prevăzut cu membrane speciale acţionate de muşchi care permit închiderea acestuia cand animalul se scufundă.

coada nutriei

Coada nutriei – Foto: stefanolivia

De asemenea, urechile sunt prevăzute cu un smoc de peri lungi de 1,5—2 cm, dispus în conchia auriculară care ajută la scurgerea rapidă a apei. Ochii sunt mici, dispuşi lateral şi alungiţi, de culoare căpruie, excepţie făcand animalele albinotice şi unele varietăţi de culoare, care au o tentă albăstruie. Pupila apare turtită lateral în timpul zilei, lăsand ca lumina să pătrundă în cantităţi reduse. Seara şi dimineaţa, forma acesteia este rotundă. Pleoapele acoperă bine ochiul, la majoritatea nutriilor fiind întredeschise în timpul zilei. Culoarea lor este asemănătoare cu a urechilor.
Botul este acoperit cu o piele fină, lipsită de peri, colorată diferit în funcţie de culoarea blănii.

La nutriile standard şi negre, culoarea botului este de la brun pană la negru, la cele albe este depigmentat, iar la cele safir şi pastel are o coloraţie brun-ciocolatie. Nările dispuse pe marginile laterale ale botului sunt fine şi uşor alungite. La fel ca şi conductul auricular, nutriile au în nări membrane care, acţionate de muşchi, se închid în timpul înotului sub apă. Buza superioară este despicată în două jumătăţi simetrice, lăsand să se vadă incisivii de culoare portocalie. Aceasta este prevăzută cu mustăţi, formate din fire de păr lungi şi dese, de culoare albă sau neagră şi care îndeplinesc un rol senzitiv. Buza inferioară este mai puţin dezvoltată şi nu acoperă în întregime incisivii inferiori. Imprejurul botului, nutria prezintă un păr fin, care la majoritatea animalelor este de culoare albă (excepţie fac unele animale de culoare neagră).

botul dintii nutriei

Botul si dintii nutriei

Cavitatea bucala si dintii

Cavitatea bucală este flancată de doi obraji bine dezvoltaţi, care o pot închide (datorită unor duplicături ale comisurilor bucale), lăsand liberi doar incisivii. Această particularitate anatomică permite nutriei roaderea şi prehensiunea plantelor sub apă. Dentiţia nutriei este formată din incisivi, premolari si molari. In total, nutria are 20 de dinţi.

Incisivii sunt de culoare portocalie, au creştere continuă şi o lungime de 2—2,5 cm. In cazul cand aceştia se rup, ei ajung la mărimea normală în circa 6—7 săptămani. La animalele tinere si bătrane, culoarea incisivilor este mai deschisă. Animalele adulte, cu o stare fiziologică bună, au incisivii de culoare portocalie intensă. Petele sau striaţiunile de culoare neagră, care apar uneori, denotă o stare de întreţinere nesatisfăcătoare a animalelor.
Varsta nutriilor se poate aprecia după diametrul incisivilor si după evoluţia liniei nucale şi crestei parietale.

Trunchiul si membrele

Trunchiul (corpul) nutriei are o formă cilindrică. Lungimea lui este cuprinsă între 50—80 cm (de la varful botului pană la baza cozii). Circumferinţa toracelui este de 40—60 cm. Coada, de formă conică, are o lungime de 30—40 cm şi este acoperită cu solzi cornoşi şi fire rare dc păr. De regulă, masculii au cozile mai scurte şi mai groase. Greutatea vie a nutriilor este cuprinsă intre 5—10 kg. Unele exemplare bine întreţinute pot ajunge pană la 14—15 kg, în special masculii.

Membrele (labele) sunt scurte şi au cate cinci degete terminate cu gheare puternice, neretractile. Tălpile sunt lipsite de păr. Labele anterioare sunt mai mici, foarte mobile, mai puţin puternice decat cele posterioare şi nu au membrană interdigitală. Ele servesc la alegerea şi prinderea hranei, precum şi la pieptănatul blănii. Membrele posterioare sunt mai lungi şi mai puternice. Prevăzute cu membrană interdigitală între primele patru degete, ultimul fiind liber, ele servind la înot şi uneori la scărpinat.

labele nutriei

Membrele nutriei

Coloana vertebrala, stomacul si glandele

Coloana vertebrală a nutriei este alcătuită din 56 de vertebre şi este împărţită în 5 regiuni. Regiunea cervicală cuprinde 7 vertebre scurte şi groase pe care se inseră muşchii gatului. Cea toracică are 13 vertebro, de care se prind coastele şi care, împreună cu sternul şl hipocondrul, delimitează cavitatea toracică a animalului. Regiunea lombară cuprinde 7 vertebre, iar cea sacrală 4. Coada este formată de obicei din 25 de vertebre care se leagă puternic de regiunea sacrală prin intermediul unor grupe de muşchi şi ligamente.

Centura scapulară cuprinde: omoplatul, clavicula şi prima coastă, unite între ele. Această particularitate asigură o mare mobilitate a membrelor anterioare în articulaţia humerală. Aparatul digestiv al nutriei prezintă unele particularităţi generate de regimul alimentar al acestei specii, fiind adaptat în special ingerării şi digestiei furajelor vegetale suculente. Din punct de vedere anatomic, el se compune din:

  • cavitatea bucală;
  • glandele salivare;
  • faringele;
  • esofagul;
  • stomacul;
  • intestinul subţire;
  • intestinul gros;
  • ficatul;
  • pancreasul.

Alimentele sunt transformate, în substanţe asimilabile, care se distribuie în organism.

Stomacul nutriei este simplu (format dintr-un singur compartiment), glandular şi de tip digestiv. Volumul lui este de circa 500 cm3 şi reprezintă aproximativ 20% din volumul total al tubului digestiv. Intestinul subţire are o lungime de circa 5 m, intestinul gros de 1,2 m, iar cecumul, foarte dezvoltat, ajunge la 1,5 m. Volumul acestor segmente la un animal adult este următorul:

  • intestinul subţire 42%;
  • intestinul gros 13%;
  • cecumul 45%.

Datorită specificului alimentaţiei, conţinutul stomacului nutriei prezintă pană la 95% apă, spre deosebire de 70—80% cat se întalneşte la animalele domestice.

Glandele anexe ale aparatului digestiv, ficatul şi pancreasul, se găsesc situate în cavitatea abdominală. Din punct de vedere fiziologic, acestea nu prezintă deosebiri faţă de aceleaşi organe ale celorlalte animale. Cu excepţia aparatului urogenital care prezintă unele caracteristici, celelalte aparate (respirator şi circulator), precum şi sistemul nervos sunt în mare parte asemănătoare cu cele ale majorităţii mamiferelor.

Cresterea nutriilor

Modul de alimentare al nutriilor este diferit faţă de al altor animale. Cand se hrănesc, nutriile prind alimentele mai întai cu membrele anterioare şi apoi cu gura. Adesea răsucind furajele cu labele pană se decid din ce zonă să înceapă (în special furajele rădăcinoase).

cresterea nutriilor

Nutrie hradindu-se

Cand acestea sunt murdare, le introduc în apă, iar în lipsa acesteia le şterg eu labele sau le cojesc cu incisivii. Majoritatea furajelor, dar în special cele verzi, sunt mai întai cărate în bazin şi apoi consumate. Nutriile beau apă mai ales atunci cand sunt hrănite cu furaje concentrate sau cand sunt gestante ori alăptează.

Unele animale cand se adapă dau capul pe spate ca păsările, iar altele o sorb. Cand sunt în libertate sau au la dispoziţie un bazin mare, beau apă în timpul înotului. Iarna, în locul apei, nutriile consumă uneori zăpadă sau rod gheaţă. Prin specificul lor, nutriile sunt animale iubitoare de apă. In libertate, adesea pot fi văzute scăldandu-se singure sau în grupuri.

Cresterea nutriilor se face în cuşti cu bazine, stau în apă mai tot timpul zilei. Nutriile sunt înotătoare foarte bune. Pentru înot, ele se servesc de membrele posterioare pentru a avansa, iar coada are rolul de carmă. Cand este urmărită sau îşi caută hrană, nutria se scufundă înotand sub apă, unde poate rezista minute în şir. Spre deosebire de vidră, nutria nu se orientează sub gheaţă. Exista pericolul să piară din această cauză. In timpul înotului subacvatic ochii răman deschişi, închizandu-se doar urechile, nările şi gura.

Ca majoritatea animalelor tropicale şi subtropicale, nutria se înmulţeşte în tot timpul anului. Maturitatea femelelor apare în jurul varstei de 5—6 luni, iar la masculi ceva mai tarziu.

Referitor la comportamentul nutriilor, în colectivitate se remarcă o intoleranţă reciprocă, manifestată prin bătăi violente. Animalele mai slabe sunt bătute şi alungate de la hrană. Faţă de om, nutriile se comportă diferit. Atunci cand vin mai des în contact cu unele persoane, sunt blande. Ies în întampinarea acestora şi-şi manifestă ataşamentul lor printr-un mormăit fin. De cele mai multe ori însă acest ataşament dispare cand au pui, devenind foarte agresive, şi reapare uneori după înţărcarea puilor.

Nutriile sunt animale sperioase. In libertate sunt mai active în amurg, cand văzul este mai eficient. In captivitate, activitatea lor este influenţată de programul cu care au fost obişnuite. Dintre simţuri, cel mai dezvoltat este auzul. Mirosul şi văzul sunt mai puţin dezvoltate.

Nutriile se acomodează destul de bine variaţiilor de temperatură din emisfera nordică. Ele suportă bine temperaturile ridicate din timpul verii. La temperaturi scăzute, animalele se retrag în cuibare şi se acoperă cu aşternut, iar pofta lor de mancare se diminuează.

Greutatea vie a nutriilor scade iarna, fiind cu 10—15% mai mică decat în perioada de vară. Temperatura normală a nutriei este de 38 C°. Are o frecvenţă respiratorie în medie de 43 de respiraţii pe minut, iar pulsaţiile cardiace înregistrează valori între 160—180 bătăi pe minut. Durata medie de viaţă a nutriilor este de 7 ani, dar după 3—4 ani activitatea lor productivă scade.

Rase de nutrii

Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de alimentaţie si a selecţiei întreprinsă de crescători, au apărut exemplare de nutrii cu colorit diferit faţă de nutria sălbatică (standard). Nutriile standard îşi au originea în nutria sălbatică de culoare agouti. In cadrul acestei grupe, în funcţie de nuanţa culorii, care este determinată genetic, se deosebesc două tipuri: standard auriu şi argintiu.

Blana nutriilor standard variază de la brun-cenuşiu deschis, la brun-maroniu, cu nuanţe puternic diferite de cenuşiu, ruginiu, galben pal sau portocaliu. Culoarea de ansamblu a nutriilor standard este dată de coloraţia zonei inelare a spicului (galben pai, galben-roscat, cenuşiu-argintiu). Nutriile standard se caracterizează printr-o prolificitate ridicată (5,5—5,7), o bună capacitate de alăptare şi o rezistenţă considerabilă la boli.

Nutriile colorate au apărut din nutriile standard, ca mutaţii genetice, sau au fost obţinute ca urmare a selecţiei şi hibridării dirijate întreprinse de crescători. Culoarea de bază este imprimată în genele mutante, care
sunt de două feluri: dominante si recesive. In funcţie de acestea, nutriile colorate se împart în două categorii :

Varietăţile dominante

Se caracterizează prin aceea că existand în formă heterozigotă, împerecheate cu nutriile standard sau chiar din prima generaţie, o parte din produşi, le moştenesc culoarea. Culoarea respcctivă este dominantă faţă de culoarea standard.

In cadrul acestor varietăţi există mai multe grupe de culori:

Nutria neagră dominantă a fost obţinută pentru prima dată în Argentina şi Canada, de unde s-a răspandit în celelalte ţări. Părui este negru, iar subpărul maroniu închis. La unele exemplare apar fire de culoare maronie pe feţele laterale ale corpului, mai ales în zona gatului.

nutria neagra

Nutria neagra

Nutria neagră heterozigotă are părul de acoperire negru, iar puful negru sau cenuşiu. Uneori, varful sau baza pufului poate fi brună. Firele senzitive din jurul botului (mustăţile) pot fi de culoare neagră sau albă. Pielea animalelor este neagră, iar ochii sunt de culoare căpruie. Prolificitatea acestor animale este scăzută (2—4 pui). Au o constituţie fragilă şi sunt mai puţin rezistente la boli.

nutria heterozigot

Nutria heterozigot

Nutria neagră homozigotă are spicul de culoare neagră, în întregime, iar puful de culoare gri închis. Caracteristic este faptul că atat părul de acoperire, cat şi puful sunt în întregime colorate pe aproape întreaga lungime. La încrucişarea nutriilor negre cu nutrii albe italiene se obţin, în prima generaţie, descendenţi formaţi din: 50% negri zonal şi 50% argintii.

nutria hemozigota

Nutria hemozigota

Nutria aurie se mai cunoaşte şi sub denumirea de Chihlimbar, Kaliningrad sau galbenă. Părul de acoperire este pigmentat pe aproape întreaga lungime a axului său. Puful are o nuanţă roz-aurie. Ochii sunt de culoare brună.
Din cauză că homozigoţii dominanţi mor în viaţa embrionară, numărul de descendenţi obţinuţi din împerecherea în sine a nutriilor aurii este cu 25%) mai mic decat la nutriile standard.

nutria aurie

Nutria aurie – Foto: Feridwyn

Nutria albă de Azerbaidjan a fost obţinută în Rusia, în jurul anului 1956. Intregul înveliş pilos este de culoare albă, însă in jurul urechilor, ochilor şi cozii, la unele exemplare, se întalnesc foarte mici pete pigmentate.

nutria alba

Nutria alba de Azerbaidjan

Varietăţile recesive de nutrii

Prezintă următoarele caracteristici :

  • înmulţite în cadrul aceleiaşi grupe de culori, dau produşi care moştenesc culoarea părinţilor ;
  • din încrucişarea lor cu nutriile standard rezultă la prima generaţie produşi de culoare standard şi argintii
    (la nutriile italiene);
  • din încrucişarea metişilor de aceeaşi culoare, rezultaţi în prima generaţie, se obţin: 25% nutrii colorate şi 75% standard, la cele locale, şi 25% colorate, 50% argintii şi 25% standard la nutriile dc origine italiană.

In cadrul acestor varietăţi, se disting mai multe culori:

Nutria albă italiană, denumită şi Fildeş sau Zăpadă, are o nuanţă uşor crem a pufului. Părul de acoperire este pigmentat nezonal în lungimea lui, de culoare alb murdar pană la crem. Spre deosebire de nutriile albe de Azerbaidjan, la aceste animale nu se întalnesc pete pigmentate. Inmulţite în rasă pură au o prolificitate relativ scăzută, de aceea se practică încrucişări cu nutriile standard, iar apoi retroancrucişări cu masculi albi italieni.

nutria alba italiana

Nutria alba italiana

Nutria safir italiană (de Sabbia) se caracterizează prin diferenţa de nuanţă între părul de acoperire, care
este de culoare cafenie, şi culoarea bej deschisă a pufului. Adesea, între puful de pe spate şi cel de pe abdomen există deosebiri de nuanţe. Animalele din această grupă au o structură brună a blănii, asemănandu-se în această privinţă cu nutriile standard. Lungimea medie a pufului de pe abdomen este de circa 9 mm, iar a celui de pe spate de circa 12 mm.

Nutria bej este cea mai răspandită dintre toate nutriile cu nuanţe simple de culoare. In Italia este denumită Sabbia, iar în Polonia şi Canada este denumită Safir Groenlandez sau simplu safir. Nutria perlă (sidefie) are o culoare foarte deschisă, către alb crem, abdomenul fiind aproape alb. Nutriile din această varietate sunt mari şi prolifice. Se încrucişează cu nutriile standard pentru obţinerea produşilor argintii.

nutria bej sidefie

Nutria bej

Nutria albinotică este o varietate cu constituţia debilă, avand o coloraţie frumoasă si o blană foarte fină.
Are ochii roşii, fără pigment.

nutria albino

Nutria albinoica

Pe langă varietăţile recesive enumerate se mai întalnesc şi altele, dar mai puţin răspandite : nutria galben-pai, cenuşie, albă de Severinsk, crem, argintie etc. Dintre varietăţile de încrucişare, cele mai răspandite sunt cele de culoare pastel, galben-lămaie şi albă de zăpadă.

Nutrii salbatice

Alimentatia in cresterea nutriilor

Cerinţele energetice pot fi exprimate fie în calorii, fie în unităţi nutritive. In principal, cantităţile necesare de energie sunt furnizate de conţinutul în grăsime şi glucide al nutreţurilor. Necesarul de energie pentru cresterea nutriilor variază în limite destul de largi. In funcţie de varstă, gen, greutate corporală, stare fiziologică, precum şi de condiţiile de creştere şi mediu.

Necesarul de proteine la cresterea nutriilor

In afară de substanţele energetice, organismul animal are nevoie, pentru buna desfăşurare a tuturor proceselor fiziologice, de importante cantităţi de proteine (substanţe azotate). Proteina îndeplineşte în organism un rol plastic, fiind o componentă obligatorie a ţesuturilor, reprezentand 50—70% din substanţa organică a corpului animal.

Pe baza acestei componente, organismele tinere realizează cresterea, iar cele adulte înlocuiesc celulele sau ţesuturile uzate şi pot furniza diferite produse. In cazul în care raţia administrată este săracă în proteine, cresterea nutriilor se diminuează, iar producţiile devin cu mult sub limita potenţialului biologic normal. Cand raţia este complet lipsită de proteine, animalele adulte sunt incapabile de a produce, cresterea nutriilor încetează, începe aşa zisa „foame de proteine”. Astfel se ajunge la consumul de albumină proprie. Dacă nu se intervine în vederea restabilirii echilibrului normal, după o anumită perioadă se instalează casexia. De obicei, este urmată de moartea animalului si cresterea nutriilor devine nerentabila.

Conţinutul nutreţurilor în proteine este diferit, acesta depinzand de specie, varsta plantelor, precum şi de tehnologiile de preparare. Dintre nutreţurile cu conţinut mare de proteine fac parte:

  • leguminoasele (lucerna, trifoiul, boabele de soia şi mazărea);
  • şroturile seminţelor oleaginoase (ajuta foarte mult cresterea nutriilor);
  • drojdia şi făinurile animale.

Mai sărace în proteine sunt furajele provenite de la rădăcinoase (morcovi, sfeclă, napi, gulii etc.).
Componenta de bază a proteinelor o constituie aminoacizii. Aceştia ajung în corpul animalelor prin furajele administrate sau se creează în interiorul organismului prin biosinteză.

După rolul pe care îl îndeplinesc în organism, aminoacizii sunt de două feluri. Aminoacizi esenţiali, care sunt indispensabili organismului şi care nu se pot sintetiza în organism în cantităţi necesare, sunt incluşi în alimentaţia animalelor în mod obligatoriu. Din această categorie fac parte: lizina, metionina, triptofanul, valina, leucina, izoleucina, treonina, fenilalanina, histidina şi glicina.

Aminoacizii neesenţiali : alanina, prolina, hidroxiprolina, tirozina, acidul asparagic şi alţii. In cea mai mare parte, calitatea furajelor este dată de cantitatea proteinelor pe care o conţin, cat şi de calitatea acestora, exprimată prin raportul aminoacizilor. Cresterea nutriilor cu un randament sporit depinde de calitatea furajelor administrate.

Necesarul de vitamine influenteaza direct cresterea nutriilor

Vitaminele sunt substanţe care intervin în metabolismul principalilor nutrienţi, reprezentand gruparea funcţională a majorităţii enzimelor. Vitaminele, alături de proteine si sărurile minerale, sunt substanţe absolut necesare unei bune funcţionări a organismului. Neasigurarea vitaminelor în hrana nutriilor sau imposibilitatea organismului de a le utiliza determină carenţe vitaminice sau avitaminoze, cresterea nutriilor stagneaza.

Necesarul de vitamine este variabil de la o specie la alta şi depinde de mai mulţi factori : anotimp, varstă, stare fiziologică, boli parazitare, infecţioase, cat şi de nivelul de proteină şi energie din nutreţ.
Sursele naturale sunt nutreţurile verzi. Conţinutul lor în vitamine scade foarte mult în timpul depozitării. De aceea, în practica curentă, pentru acoperirea necesarului nutreţurilor li se adaugă suplimente de vitamine.

Vitaminele liposolubile, din această grupă fac parte vitaminele solubile în grăsimi şi insolubile în apă.

Vitamina A se găseşte ca atare numai în produsele de origine animală: ficat, carne, grăsimi, lapte, ouă. Pestru nutrii, vitamina A se asigură mai mult din substanţe carotenoide, care se găsesc în vegetale. Vegetalele sunt cele mai bogate în substanţe carotenoide. Substanţele carotenoide introduse in organism prin pereţii intestinali si se depoziteaza in ficat, si se transformă in vitamina A. Resursele cele mai bogate în vitamina A sunt de origine animala.

Ficatul animalelor este bogat în vitamina A, deoarece aici se depozitează nutrienţi care nu sunt utilizaţi de organism.
In produsele vegetale, în timpul uscării naturale, se produce distrugerea vitaminei. Se distrug substanţele carotenoide în proporţie de 80—90%. In timpul uscării artificiale, aceste pierderi sunt de 20—25%. Nutreţurile însilozate îşi păstrează în întregime cantitatea de vitamina A, sunt deasemenea esentiale la cresterea nutriilor.

Vitamina A este factorul esenţial pentru cresterea şi regenerarea ţesuturilor, cu rol important în menţinerea normală a troficităţii mucoaselor şi epiteliilor glandelor anexe şi a aparatelor (digestiv, urinar, respirator). De asemenea, are o acţiune anti infecţioasă prin protejarea epiteliilor. Măreste rezistenţa organismului faţă de diferiţi agenţi patogeni.

Lipsa vitaminei sau tulburările în absorbţie provoacă stări de carenţe manifestate prin diminuarea apetitului, întarzieri în crestere, modificări ale capacităţii vizuale. De asemenea, pot apare tulburări nervoase, traduse prin necoordonare în mers, convulsii etc.

Necesarul de vitamina A se asigură prin consumul de furaje verzi, fanuri, leguminoase care conţin provitamină (carotenoizi) sau prin suplimentarea hranei cu preparate sintetice de vitamină A. Necesarul de vitamina A pentru o nutrie adultă este de 150—300 UI/100 g nutreţ.

Vitaminele D 1, D 2 şi D 3, numite şi „antirahitice”, sunt solubile în uleiuri si alcool si sensibile la lumină.

Vitaminele din acest grup asigură absorbţia calciului din intestin, precum şi depunerea acestuia la nivelul oaselor şi al dinţilor. Ele intervin mai ales cand raportul fosfo-calcic este disproporţional. Favorizează transformarea fosforului anorganic în combinaţii chimice organice. Ajută la cresterea nutriilor si dezvoltarea lor. Previn apariţia rahitismului la tineret, a osteomalaciei la animalele adulte. Intervin în reglarea tulburărilor nervoase şi circulatorii. Hipovitaminoza D apare în special la tineret. La femelele gestante, la animalele menţinute în adăposturi întunecate (protovitamina D din piele are nevoie de razele ultraviolete pentru a fi transformată în vitamina D).

De asemenea, excesul făinii de orez, în raţie (peste 15—20%), neutralizează vitamina D. Carenţa se manifestă prin deformarea scheletului şi a articulaţiilor, prin tulburări nervoase, calciul din sistemul osos diminuandu-se cu aproape 2/3. In mediul natural, vitamina D se găseşte în cantităţi mari în grăsimea de peşte. Pentru prevenirea şi combaterea carenţelor mai sus-menţionate, în hrana nutriilor se adaugă 2—5 g/cap untură de peşte.

Vitamina E „tocoferol” sau vitamina fertilităţii este liposolubilă şi are rol important în activitatea de reproducere, Contribuind la evoluţia normală a gestaţiei. La masculi, lipsa ei (avitaminoza E) sau prezenţa ei în raţie sub limitele normale (hipovitaminoza E) conduce la, sterilitate definitivă. La femele, carenţa în vitamina E provoacă moartea timpurie a embrionilor.

De asemenea, lipsa din alimentaţie a vitaminei E produce distrofii neuromusculare (mai ales la tineret) şi, în cazuri rare, degencrescenţe ale miocardului. Prevenirea acestor neajunsuri în cresterea nutriilor se poate face administrand în hrana acestora 30—50 g de grăunţe încolţite (la adulte 70—120 g), precum şi prin administrarea premixului vitaminic în raţie. In stare naturală, vitamina E se găseşte în părţile verzi ale plantelor şi în grăunţele încolţite ( de grau, ovăz, porumb).

Vitamina C sau acidul ascorbic sau vitamina „antiscorbutică” este o vitamină care reglează procesele oxireductoare din organism, fapt important pentru păstrarea rezistenţei organismului în cazul diferitelor infecţii sau intoxicaţii.
Vitamina C are acţiune trofică asupra ţesutului mezenchimatos (formării colagenului, cimentului intercelular etc.), asupra coagulării sangelui, absorbţiei intestinale a fierului hemoglobinogenezic, grăbeşte cicatrizarea plăgilor, previne hemofilia şi anemia.

Hipovitaminoza C apare, de obicei, în sezoanele cand lipsesc furajele verzi şi în perioadele cand nevoile organismului sunt crescute (boli infecţioase, intoxicaţii, gestaţie etc.). Avitaminoza C produce la nutrii tulburări variate, ca : slăbiciune generală, hemoragii ale gingiilor şi diateze hemoragice, stagneaza cresterea nutriilor, zbarlirea şi pierderea luciului părului. Aceste maladii pot fi combătute prin aportul de vitamina C sintetică (drajeuri administrate în hrană sau injecţii cu vitamina C) şi prin consumul de crudităţi.

Vitamina B, complexul de vitamine din această grupă este cunoscut sub denumirea de „antinevritic”, datorită rolului trofic pe care îl are asupra sistemului nervos. Din acest complex fac parte vitaminele: B1, B2, B6, B12. Sunt vitamine hidrosolubile, rezistente la căldură, însă sensibile la lumină.

Prezenţa lor în organismul nutriilor se face simţită prin participarea lor la buna desfăşurare a diferitelor procese metabolice. Ele intervin în metabolismul protidelor, glucidelor, lipidelor, acţionează asupra proceselor proteolitice din organism, intră în compoziţia unor sisteme enzimatice, intervin, de asemenea, în procesele respiratorii celulare, mai ales din ţesuturile lipsite de vascularizaţie (cornee, cristalin, epitelii).

De asemenea, au rol în procesele trofice ale pielii şi ale celulelor nervoase, sunt factori importanţi în cresterea nutriilor, participă la formarea acizilor nucleici, a metioninei şi colinei, au un rol deosebit în fiziologia sistemului nervos şi de digestie.

Biotina este indispensabilă pentru dezvoltarea şi menţinerea rezistenţei pielii şi a părului (a blănii), esentiala la cresterea nutriilor pentru blana. Vitamina B1 are rol important în fiziologia aparatului genital, vitamina B12 acţionează ca factor antipernicios la nivelul celular al măduvei osoase şi a celulelor hepatice.

Carenţa în aceste vitamine apare, la nutrii, în cursul gestaţiei, în unele intoxicaţii, în unele boli infecţioase, la care se adaugă şi o hipofuncţie a suprarenalei şi în pancreatita endocrină.
Tabloul simptomatic la nutriile afectate de această carenţă este dominat de semne nervoase, pareze, paralizii, polinevrite, spasme musculare.

Prevenirea şi tratamentul avitaminozelor B se fac prin administrarea în hrană a vitaminelor (complex B) sau prin introducerea în alimentaţie de nutreţuri bogate în vitamina B, cum sunt : drojdia de bere (3—6% din raţie), grăunţele încolţite, tăraţele de orez, lucernă. Drojdia de bere uscată se administrează în furaje în proporţie de 1-2%.

In organismul animal, alături de combinaţiile organice, sărurile minerale joacă un rol deosebit de important în desfăşurarea proceselor vitale. Diversele ţesuturi conţin anumite cantităţi de săruri minerale. Neasigurarea necesarului de săruri minerale atrage după sine tulburări ale metabolismului general, dezechilibrarea întregului organism. Prevenirea acestor neajunsuri se realizează prin administrarea, zilnic, în raţia animalelor a cantităţilor de săruri minerale necesare, în funcţie de specie, categorie şi producţie scontată.

Dintre toate substanţele minerale (macro şi microelemente), calciul şi fosforul sunt elemente minerale cu un rol plastic deosebit de important pentru cresterea nutriilor. Calciul intervine în normalizarea permeabilităţii celulare, în reglarea funcţiilor nervoase la nivelul fibrei striate si în consolidarea echilibrului acido-bazic, în timp ce fosforul reglează absorbţia intestinală, ia parte la procesele de sinteză energetică, intră în componenţa moleculei acidului dezoxiribonucleic.

Tipuri de hrana in alimentatia si cresterea nutriilor

Fiind un animal rozător, nutria are nevoie de următoarele categorii de nutreţuri : fibroase, suculente şi concentrate.

Fibroasele in cresterea nutriilor

Sunt reprezentate prin fanuri care în perioada de iarnă au o pondere de circa 10 % din volumul total al raţiei.
Fanul vitaminic de leguminoase este necesar, în special, în alimentaţia tineretului de nutrii şi se foloseşte în toate cazurile cand se constată o carenţă vitaminică.

Nutriile asimilează relativ slab substanţele nutritive din fan (15—45 %), de aceea se recomandă ca fanul să se administreze sub formă măcinată, în amestec cu concentrate înmuiate cu suculente tocate.
Cantitatea de fan pentru furajarea unei nutrii poate fi între 50—100 g/cap/zi.

Suculentele in cresterea nutriilor

Din categoria furajelor suculente se folosesc în alimentaţia nutriilor următoarele:

  • masă verde (leguminoase şi graminee) ;
  • rădăcinoase (sfeclă, gulii, morcovi, napi) ;
  • tubercule (cartofi) ;
  • bostănoase (dovleci şi pepeni furajeri).

Nutreţurile suculente constituie furajele cu cea mai mare pondere în structura raţiei nutriilor, atat în perioada de vară, cat şi în perioada de iarnă. In acelaşi timp, nutreţurile suculente constituie o hrană ieftină şi acest fapt influenţează favorabil cresterea nutriilor.

Din primăvară şi pană în toamnă, cantitatea de 60— 65 % din hrana nutriilor o reprezintă masa verde de leguminoase şi graminee. In timpul iernii se administrează cu precădere sfeclă furajeră şi de zahăr, precum şi gulii. Sfecla are un conţinut ridicat în apă (70—90%), substanţă uscată bogată în zaharuri uşor asimilabile, se digeră într-un procent de 90—98%, iar celuloza este în cantitate foarte redusă.

De obicei, depozitarea şi păstrarea sfeclei furajere peste iarnă se fac în silozuri acoperite cu pămant şi paie, la suprafaţa solului. La anumite intervale este nevoie să se aşeze coşuri de ventilaţie (verticale), care pe vreme foarte geroasă se înfundă cu paie.

Morcovul se administrează în special animalelor de reproducţie şi la tot efectivul în timpul iernii, cand rezervele organismului în vitamine sunt scăzute. Digestibilitatea morcovului este mai mare decat a sfeclei.
Cartofii se administrează în stare fiartă, separat sau în amestec cu concentratele. Nu se vor folosi cartofi care nu au ajuns la maturitate, precum şi cei înverziţi, deoarece conţin pană la 0,5% solanină — o substanţă toxică ce produce tulburări digestive şi ale sistemului nervos. Prin fierbere, solanina rămane în apă, înlăturandu-se astfel pericolul de intoxicaţie.

In general, nutreţurile verzi şi de bună calitate au o mare importanţă în furajarea si cresterea nutriilor. Sunt bogate în proteine, vitamine şi săruri minerale. De asemenea, prezintă un coeficient foarte ridicat de digestibilitate a substanţelor nutritive. Din categoria acestor nutreţuri mai fac parte trifoiul roşu şi sparceta.
Dintre furajele verzi, se recomandă următoarele:

  • lucerna;
  • trifoiul;
  • sparceta;
  • porumbul masă verde;
  • iarba de Sudan;
  • secara etc.

O nutrie adultă consumă 400—700 g nutreţ verde pe zi, în raport cu umiditatea acestuia şi valoarea energetică. Este bine ca furajele verzi să fie administrate în stare uşor pălită, pentru a se evita tulburările digestive.

Furajele concentrate in cresterea nutriilor

In vederea asigurării necesarului de substanţe nutritive, în primul rand a proteinelor, nutriile trebuie să consume tot timpul anului furaje concentrate. Acestea se administrează sub formă de uruieli uscate, umectate sau sub formă de granule. Dintre furajele concentrate, se folosesc mai frecvent:

  • porumbul;
  • orzul;
  • ovăzul;
  • sorgul;
  • soia;
  • şrotul de floarea soarelui etc.

Porumbul constituie furajul concentrat de bază pentru cresterea nutriilor, avand un coeficient mare de digestibilitate. Proteina din porumb (zeina) nu are aminoacizi indispensabili funcţiilor vitale (triptofanul şi lizina). In general, porumbul intră în proporţie de 40—50% din raţia de concentrate. Dintre leguminoase, nutriilor li se administrează boabe de mazăre, soia, măzăriche etc.

Acestea se folosesc pentru echilibrarea raţiei în albumină. Şroturile de floareasoarelui şi soia sunt furaje bogate în albumină. Prezinta o deosebită importanţă în perioada de gestaţie şi alăptare a femelelor şi a tineretului în creştere.

Furaje proteinice de origine animală in cresterea nutriilor

Nutriile au nevoie, pe langă celelalte categorii de furaje, şi de făinuri de origine animală, în procent de 5—7 % din valoarea nutritivă a raţiei. Este folosită mai ales făina de carne, sange, oase, peşte etc.

Hranirea nutriile

Raţia unei nutrii (cantitatea totală de furaje în 24 de ore) se administrează în două transe: 1/3 dimineaţa (orele 9—10) şi 2/3 după amiaza (orele 16—18), deoarece aceste animale au o activitate mai intensă către înserat şi consumă mai eficient furajele primite în aceste intervale.

Nutreţurile concentrate in cresterea nutriilor se administrează sub formă granulată (reducand în acest fel la maximum risipa) sau sub formă de uruială sau făinuri umectate. In sistemul de creştere la sol, nu se folosesc jgheaburi de hrănire, ci furajele se administrează direct pe pardoseală, la nivelul padocului.

Pentru cresterea nutriilor nu se recomandă fierberea făinurilor de cereale, deoarece prin fierbere îşi pierd o serie de calităţi, reducandu-se simţitor valoarea furajului. Masa verde şi rădăcinoasele se administrează tot la nivelul padocului, cu excepţia zilelor foarte geroase, cand trebuie să fie administrate în interiorul cuibului. Sfecla trebuie să fie în prealabil spălată şi tăiată în sferturi.

Avand în vedere tulburările deosebit de grave care se pot produce din cauza furajelor alterate, igiena acestora constituie o problemă foarte importantă, care trebuie să fie mereu în atenţia crescătorilor de nutrii.

Ingrijirea nutriilor

Nutrie intand

Condiţiile de îngrijire se înscriu în complexul factorilor de întreţinere, care asigură o crestere şi o dezvoltare normală a nutriilor, precum şi menţinerea sănătăţii acestora.

In vederea observării, examinării şi acordării diferitelor îngrijiri animalelor, este necesar să se cunoască bine
tehnica abordării si contenţiei nutriilor.

Abordarea nutriilor (apropierea faţă de animal) trebuie, să se efectueze liniştit si cu mult calm, deoarece nutriile, prin specificul lor, sunt animale sperioase. Se stresează uşor la zgomot si tratamente brutale etc.
Contenţia (prinderea şi imobilizarea parţială) nutriei se face cu atenţie, pentru a evita muşcăturile, zgarieturile şi, în acelaşi timp, rănirea animalului.

Datorită incisivilor puternici, muşcătura nutriei este profundă, putand fi destul de gravă. De aceea, nutria se apucă de coadă, fără mişcări bruşte, chiar şi în cazul animalelor cunoscute ca foarte, blande şi a puilor.
Trebuie avut grijă ca să se evite smucirea animalului, pentru a nu provoca accidente traumatice ale coloanei vertebrale.

După ce animalul este ridicat de la sol, va fi sprijinit cu trenul anterior pe un suport.
O metodă de contentie destul de frecvent întrebuintată, constă în prinderea cozii şi a membrelor posterioare cu o mană şi alunecarea celeilalte maini pe sub abdomen. Unde se sprijină degetul mare şi mijlociu, iar degetul arătător se plasează sub maxilarul animalului, ridicindu-l şi astfel imobilizandu-l.

Contenţia nutriilor agresive se face cu cleştele de contenţie sau cu nişte scanduri decupate la un cap în formă de potcoavă. Se mai foloseste, în vederea examinării animalului sau a diferitelor tratamente, individualizări, cantăriri, centura de contenţie, sub formă de trunchi de piramidă, în care animalul se introduce cu capul în jos.
Ingrijirea nutriilor are un caracter diferenţiat, în funcţie de gen, varstă şi starea fiziologică.

Diferenţierea genurilor la nutrie se face relativ uşor, după aspectul fizic. Masculii adulţi sunt mai dezvoltaţi, au capul mai mare, mustăţile sunt mai dese, iar coada este mai scurtă şi mai groasă. In mers, masculii ţin trenul posterior ridicat.

Crescatoria de nutrii

Deşi nutria este un animal puţin pretenţios faţă de condiţiile de mediu, trebuie totuşi cunoscute bine principiile esenţiale ale biologiei acesteia. Indiferent de mărimea crescătoriei, se vor asigura anumite condiţii de adăpostire, alimentaţie şi îngrijire potrivit cerinţelor specifice.

O crescătorie de nutrii, ţinand cont de condiţiile de climă, se poate amplasa în aproape orice zonă de relief, începand de la campie şi pană în regiunile de munte.

La cresterea nutriilor se cer îndeplinite următoarele condiţii :

  • sursă de apă potabilă în incinta fermei, cu asigurarea unui rezervor tampon corelat cu dimensiunea fermei ;
  • sursă de curent electric ;
  • în afara localităţilor urbane mari cu trafic intens, cresterea nutriilor se face la o distanţă minimă de 500 m de şoselele naţionale, căi ferate şi 100 m de drumurile judeţene sau alte drumuri;
  • zonă liniştită, ferită de zgomotul fabricilor, uzinelor, aeroporturilor etc. ;
  • zonă ferită de vanturi puternice şi temperaturi foarte scăzute în timpul iernii;
  • adăposturile trebuie amplasate paralel cu direcţia vanturilor dominante ;
  • în situaţia adăposturilor deschise, în aer liber, se recomandă ca printre randurile de cuşti să se planteze pomi, pentru a proteja animalele în zilele de arşiţă.

Orice crescătorie de nutrii trebuie să aibă, pe langă sectorul direct productiv, şi un sector utilitar, cu clădiri anexe strict necesare:

  • filtru sanitar cu vestiare pentru îngrijitori;
  • bucătărie furajeră;
  • magazie pentru nutreţuri concentrate;
  • silozuri pentru furajele suculente;
  • magazie pentru inventarul mărunt;
  • săli pentru prelucrarea primară a blăniţelor;
  • săli pentru condiţionarea cărnii şi, eventual, pentru preparatele de carne;
  • punct sanitar-veterinar.

Custile si cuibarele

In scopul obţinerii unor rezultate bune în cresterea nutriilor, trebuie să se ţină seama de unele caractere morfologice şi fiziologice, legate de viaţa animalelor. Condiţiile de adăpostire trebuie să fie întrucatva asemănătoare cu mediul natural de viaţă a nutriilor. Tinand seama de acest lucru, construcţia va avea trei compartimente : cuib, padoc şi bazin. Prin similitudine cu mediul natural, cuibarul reprezintă vizuina, padocul înlocuieşte malul apei, iar bazinul asigură locul de scăldat. Suprafaţa necesară pe cap de animal este la nivelul cuibului de 0,3 mp, a padocului de 0,6 mp, iar a bazinului de 0,2 mp.

Cuştile pentru nutrie sunt de două feluri: fixe şi mobile. Cele fixe pot fi individuale sau colective, pot avea padocuri acoperite sau neacoperite, cu bazine artificiale sau naturale. Iar cuştile mobile, cu voliere acoperite, pot fi aşezate direct pe sol sau suspendate pe picioare. Ele pot avea bazine artificiale sau pot folosi sursele naturale drept loc de scăldat. De asemenea, acestea pot fi individuale sau colective. Avantajul cuştilor mobile consta în faptul că în sezonul cald pot fi amplasate în spaţii deschise, iar iarna pot fi aduse în hale, magazii sau şoproane.

Cuştile propriu-zise sau cuibarele adăposturilor asigură nutriilor locul în care îşi petrec cea mai mare parte din timp.
Materialele din care se construiesc cuştile sunt diferite, în funcţie de condiţiile climatice, de resursele materiale şi de tipul de adăpost. Cel mai adesea sunt confecţionate din cărămidă, din beton şi din lemn. Tabla este contraindicată, întrucat fiind un foarte bun conducător de căldură, iarna menţine frigul, iar vara supraincălzeşte.

In condiţiile Romaniei, practica a demonstrat că, pentru adăposturile fixe, cuştile pot fi construite din cărămidă sau beton, iar pentru cele mobile din material plastic, dur, de culoare închisă, cu o grosime de circa 0,6—0,7 cm.
In sistemul cu baterii, cand cresterea nutriilor se face în hale de producţie, cuibarele pot fi confecţionate din scandură căptuşită cu diverse materiale plastice rezistente la roadere sau numai din tablă sau materiale plastice.

Dimensiunile cuibarului pentru femelele de reproducţie sunt:

  • lungimea 60 cm;
  • lăţimea (adancimea) 50 cm;
  • înălţimea peretelui din faţă 60 cm;
  • a celui din spate 50 cm.

Cuibare sub sopron

In condiţiile în care cuibarele sunt adăpostite sub un şopron, diferenţa dintre peretele din faţă şi cel din spate nu mai este necesară. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuibarele folosite la baterii. In cazul acesta, înălţimea lor poate fi de 45—50 cm. Cand cuibarul este destinat adăpostirii mai multor animale, dimensiunile lui se măresc proporţional cu numărul acestora.

Podeaua cuibarului trebuie să fie înclinată spre padoc, iar peretele din faţă să fie prevăzut la nivelul podelei cu 2—3 orificii cu diametrul de 1,5 cm, pentru a permite scurgerea apei din cuibar în padoc. Pentru ca animalul să poată trece din cuibar în padoc, peretele despărţitor este prevăzut cu o deschizătură situată lateral, de 25 X 20 cm. Această deschizătură poate fi prevăzută cu un oblon care să imobilizeze nutria în una din cele două încăperi ale adăpostului.

In zonele cu ierni geroase, se recomandă ca si cuibarul să fie despărţit în două compartimente. Cuibarul propriu-zis şi compartimentul de hrănire, unite între ele printr-o deschizătură cu dimensiunile de 25 X 25 cm. Acest model permite nutriei să se hrănească fără a fi nevoită de a ieşi în volieră sau padoc. Cuibarul este prevăzut cu un capac înclinat, în funcţie de tipul adăpostului, prin ridicarea căruia poate fi vizitat. Este contraindicată construirea cuibarelor în pămant, deoarece poate sa apara igrasia, iar în timpul ploilor pot fi inundate.

Padocurile

Padocul sau voliera asigură spaţiul de plimbare şi furajare al animalului. In cadrul adăposturilor staţionare, volierele sunt de două tipuri: acoperite sau neacoperite. La celelalte tipuri de adăposturi, volierele sunt întotdeauna acoperite. Mărimea lor este în funcţie de destinaţia adăpostului (individual sau colectiv). In cazul adăposturilor fixe, pardoseala volierelor este confecţionată din cărămidă sau beton bine sclivisit. Pereţii pot fi confecţionaţi din cărămidă sclivisită cu ciment sau din panouri de beton prefabricat.

Voliera adăposturilor mobile şi suspendate, cat şi a bateriilor, se confecţionează în întregime din plasă de sarmă cu ochiurile de 1,5 cm X 1,5 cm, întinsă pe un cadru de fier beton cu diametrul de 10 mm sau cornier.
Dimensiunile volierelor (fără bazin) adăposturilor fixe, individuale : lungimea 1—1,5 m, lăţimea 0,6 m şi înălţimea 0,5 m (volierele acoperite) sau 0,8 m (volierele neacoperite). Dimensiunile volierelor la adăposturile mobile şi suspendate : lungimea 1—1,3 m, lăţimea 0,6 m si înălţimea 0,5 m.

In cazul cand pereţii despărţitori ai volierelor sunt confecţionaţi din plasă de sarmă, este recomandabil ca între voliere să se lase un spaţiu de circa 15 cm, pentru a nu permite nutriilor să se bată. Soluţia cea mai bună este cea a pereţilor plini, pentru ca animalele să nu se vadă între ele.

Pardoseala construită din cărămidă sau beton se recomandă să fie bine netezită pentru a nu produce nutriilor răniri sau rozături ale blănii şi să aibă o pantă de înclinare înspre bazin, pentru ca apa să nu băltească.
Vasele sau jgheaburile pentru furaje, care se amplasează în padocuri, trebuie bine ancorate, în caz contrar vor fi răsturnate.

Bazinele, după modul de asigurare a apei, pot fi: bazine cu asigurare individuală şi bazine cu asigurare colectivă (pentru un rand de cuşti). De asemenea, ele pot fi artificiale sau naturale (rauri, bălţi, canale de irigaţie ete.). Indiferent de tipul sau sursa de asigurare a apei, bazinele trebuie să fie igienice.

Cititi si alte articole din categoria natura: Rase de canari

https://www.urbanvoice.ro/wp-content/uploads//2017/01/nutria-1.jpghttps://www.urbanvoice.ro/wp-content/uploads//2017/01/nutria-1-150x150.jpguvNaturaStiintacresterea nutriilor,natura,nutria,nutrie,nutriile
Cresterea nutriilor in crescatorii este o activitate simpla si poate avea beneficii majore. Nutria în stare liberă poate fi întalnită în preajma bălţilor, a mlaştinilor şi a raurilor cu albia nu prea adancă. Se poate acomoda însă şi în apele puţin sărate, cu vegetaţie bogată. In libertate, nutria preferă...